Medicina antroposofică

 

Ce este medicina antroposofică?

 

Medicina antroposofică este pentru mulţi oameni ceva greu de înţeles. Însă în fond ea se poate caracteriza foarte uşor: Ea este o medicină integrativă care se hrăneşte din două surse – pe de-o parte din medicina convenţională natural-ştiinţifică, cu metodele şi rezultatele sale, pe de altă parte din cunoştinţele spiritual-ştiinţifice. Cele două stau împreună în mod inseparabil. Căci omul constă într-adevăr nu numai dintr-un corp, ci are şi psihic şi o personalitate individuală. Pentru medicii antroposofi, viaţa trupească şi sufletească împreună cu individualitatea omului formează o unitate, se influenţează reciproc. A ţine cont de aceasta în diagnostic şi în terapie este una din bazele esenţiale ale medicinei antroposofice.

Cu toate acestea, ea nu este o „medicină alternativă” – nu doreşte să înlocuiască medicina convenţională. Dimpotrivă, ea se sprijină pe baza natural-ştiinţifică a acesteia, însă mai face apoi un pas mai departe.Si anume, medicina antroposofică se foloseşte de tot ceea ce deţine cercetarea natural-ştiinţifică în materie de cunoştinţe utile pentru „omul obiect”. Pornind de la acestea, medicina antroposofică completează apoi cu aspecte spiritual-ştiinţifice, care îl concep pe om ca subiect al unui întreg, al unui tot. Din acesta fac parte de exemplu limbajul trupului, biografia, respiraţia şi multe alte elemente care formează personalitatea unui om. Aşadar, în plus faţă de legităţile generale ale unei boli, ea încearcă să includă în demersul său, în procedeele sale, caracteristicile fiecărui om în parte. Căci fiecare om este unic, iar fiecare tratament este, la fel, unic, chiar dacă el este asemănător la mulţi oameni.

Din această cauză, medicina antroposofică nu este niciodată ceva global, generalizant. Ea evită orice fel de rutină. Chiar şi cînd tablourile unor boli se aseamănă prin caracteristicile lor tipice, fiecare boală capătă prin fiecare pacient un aspect propriu care nu poate fi separat de individualitatea pacientului. Deaceea, medicina antroposofică se preocupă de partea corporală, dar se interesează la fel de mult şi de condiţiile fizice şi personale care le-au deschis mai întîi calea factorilor patogeni. Recunoaşterea acestui fapt şi transpunerea lui în terapie, abordarea fiecărui pacient în mod individual, fără preconcepţii,ghidaţi de cunoştinţele ştiinţifice, de experienţa de medici şi de capacitatea de judecată şi intuiţia personală este o caracteristică importantă a medicinei antroposofice. Căci o medicină care îl exclude pe om ca individ nu este medicină umană.

 

Deosebiri faţă de alte orientări din domeniul medical

 

Medicina antroposofică se deosebeşte de medicina convenţională în primul rând prin faptul că vede nu numai boala din om, ci şi mai ales pe om în boala sa. Măsurile de diagnostic şi constatările făcute cu ajutorul lor pot fi, ce-i drept, identice, însă interpretarea lor integrală poate apoi duce la alte recomandări de tratament sau poate completa metodele de terapie tradiţionale prin procedee suplimentare.

Medicina de orientare pur natural-ştiinţifică se limitează la explicarea stărilor de boală numai pe baza unor legităţi fizice şi chimice.6

Medicina antroposofică vrea mai mult. Ea vrea să introducă în plus şi puncte de vedere care marchează viaţa, sufletul şi spiritul omului atât în general, sistematic, cât şi individual şi care sunt perceptibile corporal:
• creşterea, regenerarea, micro-circulaţia, ritmul zi-noapte – ca expresie a forţelor de viaţă;
• mimica, gestica, tensiunea musculară – ca expresie a sufletescului;
• distribuţia căldurii, ţinuta, ridicarea în poziţie verticală, mersul, orientarea, vorbirea – ca expresie a spiritualului.

În cazul unei boli la om se manifestă abateri, unilateralităţi şi extreme care sunt parametri de diagnostic suplimentari care ne stau la dispoziţie pentru alegerea unei terapii.

Medicina antroposofică are şi o altă înţelegere a rolului pacientului în învingerea bolii sale. Petru ea, pacientul nu este numai obiect al artei medicale, ci în egală măsură şi subiect, partener al medicului. Căci nimeni nu îl cunoaşte pe pacient mai bine decât se cunoaşte el însuşi. Prin boală, el capătă ocazia să recunoască, să înţeleagă starea de dezechilibru în care a ajuns cu trupul şi cu sufletul său şi, cu ajutorul terapiei, să o readucă la normal. Bolile cronice îi pot oferi posibilitatea de a învăţa noi moduri de a se comporta şi de a deveni mai matur ca personalitate. Medicii antroposofi îl sprijină pe pacient tocmai în această muncă. Ei îi întăresc responsabilitatea de sine, îi recunosc autonomia şi maturitatea şi îi solicită dreptul de a decide împreună cu medicul la alegerea unei terapii.

 

Boală şi sănătate

 

În timpul vieţii, omul pendulează între boală şi sănătate. Medicina convenţională se ocupă unilateral numai de factorii care cauzează sau dau naştere bolilor. Dimpotrivă, pentru medicii antroposofi, ceea ce îmbolnăveşte este întotdeauna strâns interconectat cu ceea ce stimulează sănătatea.

Sănătatea rezultă prin neîntrerupta pendulare în căutarea echilibrului dinamic lăuntric între momente de viaţă polare: trezie şi somn, odihnă şi mişcare, bucurie şi suferinţă. Ea rezultă prin căutarea şi determinarea activă a propriului drum către lume şi înapoi la sine. De aceea există tot atâtea boli câţi oameni. Astfel, sănătatea nu e un scop în sine, ci mai ales un mijloc prin care omul să-şi poată rândui viaţa proprie şi viaţa socială cât mai pozitiv.

Prin boală, omului i se dă posibilitatea să recunoască şi să înţeleagă starea de dezechilibru în care au ajuns trupul şi sufletul său şi să refacă echilibrul acestora cu ajutorul terapiei. Bolile cronice îi pot oferi ocazia de a învăţa noi moduri de a se comporta şi de a se maturiza ca personalitate. Medicii îl sprijină pe pacient tocmai în această sarcină. Îi întăresc răspunderea de sine, îi recunosc autonomia şi promovează dreptul acestuia de a decide împreună cu medicul în alegerea direcţiei terapeutice, încurajându-l pentru a se putea menţine singur sănătos.

 

Şi tehnica îşi are rolul său

 

Medicii antroposofi întrebuinţează toate procedeele medicinei convenţionale pentru diagnosticarea unei boli. Însă înaintea oricăror mijloace tehnice, ei îşi folosesc în primul primul rând propriile simţuri. Ei îl percep pe om din cap până în picioare, sunt atenţi la limbajul trupului, la mimică şi gestică, la felul cum pacientul dă mâna cu medicul, la mersul său, la ţinuta corporală – la aspectul pacientului în ansamblu. Ei ţin să vadă dacă pielea şi membrele sunt calde sau reci, umede sau uscate, verifică prin palpare şi prin ascultare întregul corp. Ascultă cum îşi apreciază pacientul însuşi propria stare corporală şi sufletească, cît de puternică îi este voinţa de viaţă – atât în prezent, cît şi în cadrul biografiei sale.

Abia după aceea se pune întrebarea ce procedeu tehnic ar avea sens să fie utilizat în plus faţă de toate acestea în stabilirea unui diagnostic. În centrul atenţiei stă în această privinţă mereu întrebarea: Ce noi cunoştinţe aduce acest acest control medical şi ce urmare terapeutică se desprinde din el? Este el oare în fond relevant pentru acest pacient anume? Aşadar aparatura medicală nu se utilizează în mod rutinier, ci numai atunci când din aplicarea ei rezultă un folos evident pentru pacient. Astfel se evită controalele inutile, şi de aceea medicii antroposofi lucrează şi deosebit de conştienţi de eficienţa costurilor. Însă peste tot unde sunt indicate metode bazate pe aparatură medicală, şi medicii antroposofi sunt la zi cu tehnica modernă, pentru a o putea aplica spre binele pacientului.

 

Spectrul terapeutic

 

Medicina antroposofică foloseşte pe de o parte procedee în seama cărora pacientul se lasă mai degrabă pasiv, ca obiect; însă, în mod complementar, ea întrebuinţează şi metode care îl includ pe acesta ca subiect care acţionează activ.

Intervenţiile medicale precum operaţiile, întreaga gamă a fizioterapiei şi medicamentele alopate ale medicinei academice nu solicită de la pacient nici un fel de activitate proprie. Dimpotrivă, terapiile artistice precum arta vorbirii, muzica, pictura, modelarea plastică şi euritmia curativă sau terapia prin dialog (psihoterapia, studiul biografic), nutriţia, mişcarea şi procedeele de relaxare presupun conlucrarea activă a pacientului.

Tratamentul medicamentos se bazează pe de-o parte pe administrarea de medicamente antroposofice pe baze naturale, a căror compoziţie este determinată de caracteristicile tipice ale unei anumite boli. În plus faţă de asta, se dau medicamente care se orientează după particularităţile individuale ale pacientului. Ele sunt adesea remedii homeopatice care au rolul de a stimula activitatea proprie a organismului, forţele sale de autovindecare.

 

Fascinaţie şi provocare

 

Pentru pacienţii care sunt obişnuiţi cu o medicină ce se bazează pe aparatură, sprijinul personal intensiv al unui medic antroposof emană o mare fascinaţie. Ei găsesc prin aceasta tocmai respectul şi interesul pe care şi-l doresc în situaţia de pacient. Şi nu numai că li se permite să colaboreze la diferitele procedee terapeutice, ci în fapt chiar li se cere să participe. Interesul interogativ al medicului cu care acesta îl întâmpină pe pacient în cadrul unei consultaţii nu este deloc ceva formal, ci face parte din instrumentele cu care lucrează. El trebuie să îl înţeleagă cât mai bine pe om în complexitatea sa pentru a-l putea trata în mod adecvat.

Pentru medicii antroposofi, reprezintă o provocare profitabilă să poată utiliza profesional spectrul larg al medicinei – atât în ce priveşte procedeele convenţionale, cât şi cele neconvenţionale – în tratarea unui pacient. De aceea, libertatea terapeutică este pentru ei un bun preţios indispensabil.

 

Medicina modernă are nevoie de pluralism al metodelor

 

Dacă cele două concepţii – despre boală şi despre sănătate – se deosebesc între ele, aceasta necesită şi diferite metode pentru diagnostic şi terapie.

Cu cât sunt metodele mai diferenţiate, cu atât mai bine pot fi îndreptăţite particularităţile şi nevoile fiecărui pacient în parte. Societatea pluralistă a vremurilor noastre are nevoie de multitudinea de metode existente. Fiecare individ ar trebui să poată hotărî ce fel de medicină i se potriveşte.

Medicina modernă este cu toate acestea marcată în mare măsură de o gândire formată în mod unilateral natural-ştiinţific care porneşte de la ipoteza că omul poate fi explicat în mod exclusiv prin legităţi fizice şi chimice. Această medicină academică sesizează astfel numai partea materială a realităţii omeneşti; tot ce nu este material şi tot ce e subiectiv, ea exclude în mod metodic. O ştiinţă medicală redusă nu poate însă dicta în mod universal valabil ce e adevărat şi ce e fals şi mai ales nu în domenii pe care ea însăşi nu le cercetează. Este şi rămâne, prin urmare, sarcina legiuitorului să formuleze directive şi legi pentru medicină care să ţină cont de necesităţile în continuă schimbare ale populaţiei privind diversitatea metodelor medicale. Statul nu poate fi niciodată judecător al ştiinţei!

 

Medicamentele antroposofice

 

În medicina antroposofică, terapia medicamentoasă se ghidează după principiul verificat de mult: cât se poate de puţin, şi numai atât timp cât este necesar. În situaţii grave de boală acută sau ori de câte ori rezerva de forţe a unui pacient este epuizată, nu se poate renunţa la medicamentele alopate. Când se poate însă evita acest lucru, simptomele bolii nu sunt înăbuşite, ci se încearcă activarea forţelor de autovindecare cu ajutorul medicamentelor antroposofice preparate homeopatic, stimulându-se astfel corpul să restabilească echilibrul tulburat.

În acest sens, medicii antroposofi iau în considerare în mod deosebit care sunt stimulările speciale de care are nevoie organismul pentru a se însănătoşi la loc. De pildă, substanţele amare din rădăcina de ghinţura galbenă sau de cicoare pot stimula secretarea de sucuri digestive şi pot favoriza mobilitatea gastrointestinală. Uleiurile eterice din plantele labiate precum rozmarinul sau levănţica, prin căldura proprie lor, pot relaxa tensiunile musculare, stimulând irigarea cu sânge.

În plus, se utilizează medicamente „acordate pe frecvenţa” unei anumite boli, dedicate ei, şi a căror compoziţie se orientează după legităţile generale ale tabloului boliii respective. Printre acestea se numără atât preparatele din extracte vegetale complete, cât şi cele de origine minerală sau animală.

Ce remediu va alege medicul, dacă va fi extract total sau în potenţă homeopatică, depinde de felul şi evoluţia afecţiunii, de simptome, de neplăcerile de care se plânge pacientul, de durata bolii, de forţele de viaţă, de vârsta, dar mai ales de activitatea interioară şi exterioară a pacientului.